Dragostea mea,
ancoră grea,
ține-mă strâns;
toate mă dor:
gura – de dor,
ochii – de plâns.
Vântul cazu –
- poate că nu,
dar s-a făcut
liniște-n cer,
fără puteri,
ca la-nceput.
Nu mai visez
pași pe zăpezi,
urme de vulpi;
nu mai sunt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.
Singurățăți…
Nu mi te-arăți,
nu-mi trimiți vești.
Cât fără rost.
Oare ai fost?
Oare mai ești?
