O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
si-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
si fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în tărână, în foc, în văzduh si pe ape.
Între răsăritul de soare si-apusul de soare
sunt numai tină si rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un cosciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viata,
mi-ai vorbi. De-acolo unde esti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.
În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să stiu ce-astepti de la mine.
Să prind din văzduh sulita veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu doresti nimic?
Esti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.
Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeti.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o lasi în drum.
