Iată că am ajuns la episodulcu numărul 35, care este despredregătorul domnesc Ienăchiţă Văcărescu, cel pe care îl găsim portretizat în volumul strălucitului critic istoric literar George Călinescu: „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, aşa după cum el era pictat în Biserica Sf. Spiridon cel Nou din Bucureşti: „gugiuman de samur pe cap, anteriu de sevaiu roz-gălbui, încins cu ghiar, în care sta înfipt un hanger cu mâner de smalţ albastru şi cu pietre scumpe, pe deasupra contăş verzui de culoarea jaspului, îmblănit cu samuri. În mână ţinea un sul cu testamentul lui în versuri.”
A fost un cărturar, poliglot (slava veche, greaca veche şi modernă, turcă, arabă, persană, franceza, italiană, germană), om politic, poet.
A făcut parte din vechea familia boierească Văcărescu, şi a deţinut şi numeroase înalte dregătorii (de cinci ori vistiernic, mare spătar, mare ban, fiind favoritul unor domnitori, îndeosebi al lui Al. Ipsilanti, cu care colaborează la întocmirea faimosului său Codice de legi).
Lui i se datorează una din cele dintâi Gramatici tiparite (1780), două dicţionare (turco-român, româno-turc; germano-român, româno-german), o istorie a împăraților otomani, o culegere de documente referitoare la români scoase din arhive otomane (lucrare pierdută).
Cea mai importantă latură a activităţii creatoare a lui Ienăchiţă Văcărescu rămâne poezia. Deşi de mică întindere, opera sa este definitorie pentru momentul constituirii lirismului cult in Ţările Române.
