Mi-nchipui că ești de-a dreapta mea pe umăr
Și nu e decât urma lunii
Care m-a însemnat
Cu rădăcina cuvântului care răsare
Într-o lume în care
Cuvântul s-a zidit inutil în sticlă
Fără a mai putea spune nimic
Pentru că nimicul este forma perfectă
A unui trai atât de banal
Încât nici nu ai putea spune
Dacă trăiește sau nu
Dacă a trăit sau nu
Sau dacă vreodată va putea rosti
Chiar și propria inutilitate
Ating ultimele taste tocite
Ale propriei memorii
Pătrunse de neputința devoalării
Inexpresivei existențe a banalului
Turnat în forme perfecte de ciment
Indestructibile
În forme brutal de hidoase
E poate prea târziu de tine
E poate prea târziu de mine
E poate prea târziu deja în noi
Ca o amăgire a unui amurg pictat pe bleu
Peste un oraș îngrozitor de pustiu
Într-o multitudine de doi
Pe podea zac risipite cuvinte împletite în noi
Și urmele ultimei zile în care te-am construit
În brațele mele
Pe perete atârna ciudat
Un zâmbet curb
Acum ușor schimbat
Ușor într-o parte
Lăsat
Și pe taste plâng
Numai eu
Aproape trist
Aproape bleu
Ești albastru
Din albastrul meu