gândesc despre trecere
ca despre un salt uriaș peste golul neînțeles
al unei lumi de asphalt
un fel de zbatere
o temere
o încruntare
nimic din lumea de dincolo de frunzele
abia începute
și înțeleg brusc
renașterea pădurii
într-un ciclu ritualic
așa cum înțeleg
neputința acestei lumi de oțel
care nu trăiește
pentru că nu știe să moară
așa precum nu moare
pentru că nu știe a trăi
sensul adânc al vieții e împlântat
până la durere în moartea
devenită acerb
un înger cu ochi de demon
de aceea caut frunzele
și gustul pădurii
supt de pe rădăcinile zorilor
încă necuprinși de flăcări
de aceea nasc și mor
cu fiecare floare
cu fiecare petală
cu fiecare rouă
cu fiecare pas
de aceea durerea mea
poartă numele zilei de azi
iar trecerea devine dureroasă
ca o rană perpetuă
în poemul unei morți eterne
dintr-o curbă
curge primăvara
cu miros de prunc
și aripi de rădăcini de smalț
pictate
de-o liniște desenată de trilul stâncuțelor
în pașii umezi și reci
ai dimineții care se scurge
de pe umerii umbrelor copacilor
încă
înfipți în întunericul nopții care va să plece
gândesc despre trecere
cu eterna tăcere a graiului devenit piatră
pe tărâmul cuvintelor curbate
de luna care pleacă
să-și depună ouăle
în nisipul mărunt și fierbinte
al ferestrei abia deschise
în sufletul meu