Barbu Brezianu a făcut parte din generația lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu și a fost prieten apropiat cu aproape toți cei pe care i-am numit. A debutat editorial cu versuri. Când au venit comuniștii la putere, era membru al Uniunii Scriitorilor și judecător la Tribunalul Ilfov. A fost dat afară din cauza unui pamflet scris în franceză, Lupul și mielul, în care mielul era deportat în Siberia. Barbu Brezianu nu a ajuns, din fericire, în URSS, ci doar la muncă silnică, la Canal. După ispășirea celor doi ani de pedeapsă, a abandonat literatura și a început să se ocupe de istoria artei, devenind unul dintre cei mai cunoscuți specialiști în Brâncuși din lume. Era de o modestie ieșită din comun, nu-i plăcea sa vorbească despre sine și propriile realizări, iar despre perioada de detenție politică pe care o numea mica mea vilegiatură, cu atât mai puțin. A știut să găsească mereu o parte bună în lucrurile care i se întamplau. Ca să suporți, ca să înduri răul, trebuia să găsești resurse sufletești și spirituale, să poți să te bucuri de lună, de soare, de stele, îmi spunea Barbu Brezianu care a știut să se bucure de tot ce era frumos din jurul său până la sfârșit, adică până la 99 de ani.
