Micaela Ghițescu era studentă a Facultății de Filologie din București când a fost arestată, implicată în procesul ambasadelor, “lotul francez”, și condamnată la 4 ani de detenție politică din care a făcut trei. Pretextul a fost corespondența pe care a avut-o cu Marcel Fontaine, fostul director al Liceului Francez din București, o corespondență cât se poate de banală dar care a transformat-o pe Micaela Ghițescu într-un „duşman al poporului". Prima acuzație a fost de „crimă de înaltă trădare", apoi a fost reîncadrată la „complicitate la delict de agitaţie publică". În pușcărie a stat trei ani fără trei săptămâni și unul dintre momentele pe care și le amintea cu maximă precizie era acela când a cântat „Odă Bucuriei" la moartea lui Stalin. După eliberare, a reușit cu greu să-și termine studiile, să-și găsească ceva de lucru, să înceapă să traducă pentru a avea din ce trăi. După 1990, a devenit una dintre cele mai apreciate traducătoare din România, în special din literatura portugheză. Și tot după Revoluție, s-a numărat printre cei puțini care s-au încăpățânat să editeze “Memoria - revista gândirii arestate”. Micaela Ghițescu a murit anul acesta, cu două luni îninte de a împlini 88 de ani.
